Într-un colț îndepărtat de cer trăiește Callista, o steluță care nu se simte ca o steluță.
Nu își face simțită prezența, nu se remarcă prin nimic, și luminează foarte slab, aproape invizibil, în colțul ei de cer.
Celelalte stele încearcă constant să o facă să se simtă de-a lor, dar ea licărește și simte că trăiește doar când se întoarce Ona din aventurile ei și le povestește stelelor ce simte în lumea oamenilor.
Speră în tăcere la o viață altfel, în care să simtă că aparține de ceva și că nu mai este o steluță rătăcită și invizibilă, iar când află de decizia Onei de a deveni o steluță, prinde curaj să-și caute propria fericire.
După o eternitate și jumătate în care se gândește care este rostul ei, află că într-o căsuță izolată de pe pământ, trăiește un om la care apelează pătrățelele care nu-și găsesc rostul. Acesta e șlefuitorul de pătrățele, Styx.
Convinsă că locul ei nu e în ceruri, se duce la mama Lună pentru a o trece puntea spre lumea pătrățelelor.
Luna, auzind asta, încearcă să o convingă că viața pe pământ e scurtă și plină de suferință, dar văzând golul din suflet și lipsa luminii din biata steluță, știe că dacă o refuză, aceasta se va îmbolnăvi de inimă rea. Așa că îi dă binecuvântarea ei, făcând-o muritoare.
Callista începe atunci să cadă, schimbându-și forma în picajul ei, colțurile devenindu-i tot mai boante semănând mai mult cu o amibă.
Se trezește într-o livadă deasă care o primește și hrănește până se obișnuiește cu multitudinea de simțuri și gânduri care au asaltat-o.
După cum știa din poveștile Onei, lumea este plină de pătrățele și dreptunghiuri, fiecare având impresia că bucățica pe care o vede este toată lumea . Dar Callista și-a păstrat memoria de steluță și știe cum arată infinitul, dar și că fiecare pătrățică este construită să creadă doar ce vede împrejurul ei, așa că cunoștințele ei îi sunt inutile.
După ce se întremează, își pregătește proviziile de drum din livada primitoare și pleacă în căutarea șlefuitorului de pătrățele. Pe drum se întristează, se bucură, plânge și râde cu fiecare pătrățică pe care o întâlnește, dar nu se abate de la drumul ei.
Cu cât înaintează, îndepărtându-se de zonele populare, locașurile de pătrățele se răresc, aerul e mai uscat și mai sălbatic, iar peisajul tot mai deșertic. Nemaiavând forfota pătrățelelor care să o distragă, începe să se întrebe dacă este pregătită să dea ochii cu Styx. Liniștea deșertică ce se întinde ca un vid fierbinte nu-i oferă nici un răspuns.
…
În mijlocul deșertului, o căbănuță împrejmuită de unelte de fierar, abia se poate observa de atâta dogoare și liniște. Obosită și însetată, Callista bate la ușă. Îi răspunde un maiestuos fierar cu părul lung și ținută impunătoare, care pare că ar putea duce pe umeri toate problemele lumii. Spre deosebire de restul pătrățelelor din lume, fierarul are o formă atipica, și se profilează , precum propria-i casă, ca un miraj proiectat de căldură. Năucită la vederea acestei făpturi, Callista pune viziunea pe seama oboselii, a foamei și a căldurii. Rămâne șocată când acesta o invită înauntru. Nerăbdătoare, vrea să îi povestească prin câte a trecut să îl găsească, dar nici un sunet nu iese din ea, oricât se străduia. Fierarul o hrănește și o lasă să se odihnească .
Nici a doua zi Callista nu și-a recăpătat glasul. Nici în anii ce au urmat.
Styx o ia în slujba lui și o învață în liniște deplină meșteșugul confecționării scuturilor, săbiilor, dar mai ales meșteșugul ascultării fiecărei formă de viață ce vine să-i ceară ajutor.
Callista remarcă de-a lungul zilelor pătrățelele care vin continuu, epuizate, șterse și ascunse de negrul nopții, pentru a nu le vedea nimeni, și învață să asculte, să nu judece; să construiască scuturi și unelte impecabile și chiar să le deseneze harta vieții fiecăreia în parte.
Cei doi se obișnuiesc atât de tare unul cu altul că se înțeleg din priviri, trăind în liniște deplină și în confortul la care tânjesc multe pătrățele care ajung să le ceară ajutorul.
Timpul trece, sentimentele se cimentează și Callista ajunge să-l iubească pe Styx atât de mult încât lasă pradă uitării tot ce știa din viața de steluță. Singurul ei regret este că a renunțat la imortalitate pentru că simte că o viață de om nu îi este suficientă pentru a se bucura de atâta liniște.
Cei doi îmbătrânesc împreună, iar fierăria începe să devină o corvoadă pentru felul în care anii își lasă amprenta asupra lor.
Așa că se retrag într-o cămăruță, lăsând uneltele pradă dezolării deșertului.
Adoptă un punct pe nume Oscar, care să îi trezească în fiecare zi și care să transmită pătrățelelor care vin să le ceară ajutorul că nu mai sunt în stare să ofere acest ajutor. Oscar crește dezvoltându-și tot mai mult colțurile de pătrățică și, văzându-și stăpânii cum îmbătrânesc fără să lase nimic în urmă, e determinat să își găsească o formă care să îl completeze.
În fiecare dimineață le dă deșteptarea lui Styx și Callista și pleacă să-și caute jumătatea.
Nu durează mult și o găsește pe Milli, un pătrățel căruia îi lipsește un colt, dar cu ochii mari și blânzi, și care îl primește cu căldură.
În ziua în care aceștia reușesc, cu ajutorul noului șlefuitor din tundră, să repare colțul lipsă al lui Milli, adorm epuizați acolo, neștiind că fără el, Styx și Callista nu se mai trezesc. Când ajunge acasă, găsește două grămăjoare de praf, iar în mijlocul fiecăreia stăteau verighetele lor.
În aceeași zi o furtuna îngrozitoare s-a pornit în deșert și a acoperit toată valea și toată cabana de nisip, așa că Oscar și Milli au trebuit să plece. Furtuna a continuat câțiva ani ascunzând orice urmă de culoare și de viață.
Oscar cu Milli s-au mutat la oraș, și îngrijesc alte pătrățele, ascuțindu-și colțurile zilnic. Oscar e acum recunoscut pentru forma sa perfectă, iar Milli pentru buna sa purtare.
În șlefuitoria lui preferată, unde merge zilnic, doar adierile fierbinți de vară îi provoacă o alergie pe care nu a reușit nimeni să o trateze. Așa că acum toată lumea s-a obișnuit ca pe fața lui perfectă să vadă mici globuri de lumină atunci când aerul e prea fierbinte.
